Violența domestică și dizabilitatea
Intersecția dintre violența domestică și dizabilitate este una dintre zonele în care vulnerabilitatea socială, inegalitatea de gen și dependența de alte persoane se suprapun cel mai puternic. Datele europene arată constant că femeile cu dizabilități sunt expuse unui risc mai mare de violență decât femeile fără dizabilități, inclusiv în relațiile de cuplu, iar instituțiile europene tratează tot mai clar această realitate ca pe o problemă de drepturi fundamentale, nu doar de protecție socială. În noul sondaj european privind violența bazată pe gen, FRA și EIGE arată că femeile cu dizabilități sunt cel mai expus grup la violența din partea partenerului, iar 17% dintre femeile cu dizabilități declară violență sexuală din partea partenerului de-a lungul vieții, față de 7% dintre femeile fără dizabilități.
Această diferență nu poate fi explicată printr-un singur factor. Instituțiile europene arată că dizabilitatea nu produce în sine violență, dar poate amplifica expunerea la abuz prin dependență materială, socială sau fizică de agresor, prin izolare și prin acces redus la servicii. EIGE a subliniat în mod repetat că violența bazată pe gen se intersectează cu alte axe ale inegalității, iar femeile cu dizabilități se confruntă cu riscuri mai mari tocmai pentru că discriminarea de gen și discriminarea pe criteriul dizabilității se cumulează. În raportările EIGE, femeile cu dizabilități apar în mod constant printre grupurile cu risc crescut, iar materiale ale institutului notează că 34% dintre femeile cu dizabilități au trecut prin violență din partea partenerului, comparativ cu 19% dintre femeile fără dizabilități, pe baza surselor europene anterioare.
În practică, această intersecție schimbă și forma abuzului. În relațiile în care una dintre persoane depinde de cealaltă pentru îngrijire, mobilitate, bani, acces la tratament sau comunicare, controlul poate lua forme care trec uneori neobservate în modelele clasice de intervenție. Un agresor poate controla medicația, accesul la dispozitive asistive, programările medicale, transportul, relația cu familia, comunicarea cu exteriorul sau documentele personale. Raportul guvernamental britanic despre dizabilitate și violență domestică arată exact acest lucru: persoanele cu dizabilități nu numai că experimentează rate mai mari de violență domestică, dar se confruntă și cu bariere suplimentare în accesarea sprijinului, inclusiv prin dependența de îngrijire și prin inaccesibilitatea fizică sau de mediu a serviciilor.
Datele oficiale din Regatul Unit confirmă dimensiunea statistică a problemei. Office for National Statistics a raportat că, în Anglia și Țara Galilor, în anul încheiat în martie 2025, 13,4% dintre persoanele de 16 ani și peste cu dizabilitate au fost victime ale violenței domestice în ultimul an, față de 6,7% dintre persoanele fără dizabilitate. Acest tip de diferență este important nu doar pentru că arată o prevalență mai mare, ci și pentru că indică nevoia unor sisteme de protecție adaptate, care să pornească de la premisa că riscul nu este distribuit uniform în populație.
Consiliul Europei tratează această problemă într-o cheie clară de drepturi ale omului. Documentele sale privind libertatea persoanelor cu dizabilități de a fi protejate de exploatare, violență și abuz insistă că statele trebuie să acorde atenție specială identificării, raportării și prevenirii violenței împotriva femeilor cu dizabilități și să dezvolte servicii de sprijin accesibile pentru ele. În aceeași logică, Convenția de la Istanbul și instrumentele conexe ale Consiliului Europei au împins statele europene să recunoască faptul că măsurile generale anti-violență nu sunt suficiente dacă nu sunt și accesibile, inclusiv pentru persoanele cu dizabilități fizice, senzoriale, intelectuale sau psihosociale.
Un alt element esențial este subraportarea. Pentru multe victime cu dizabilități, obstacolul nu este doar violența în sine, ci și imposibilitatea practică de a cere ajutor. Unele nu pot apela singure la un telefon, altele depind chiar de agresor pentru transport sau comunicare, iar în unele situații serviciile nu sunt pregătite să răspundă accesibil. EIGE a arătat recent că persoanele cu dizabilități se confruntă cu bariere suplimentare de raportare, ceea ce înseamnă că violența rămâne adesea ascunsă mai mult timp și escaladează înainte de a fi detectată. Această „lacuna de vizibilitate” este una dintre explicațiile pentru care fenomenul este cronic subestimat în datele administrative.
În Europa de Vest, răspunsul instituțional devine tot mai mult centrat pe accesibilitate și coordonare interinstituțională. În Țările de Jos, de exemplu, sistemul Veilig Thuis funcționează ca punct național de contact pentru violență domestică și abuz asupra copiilor, iar guvernul olandez prevede prin Wmo 2015 că persoanele care au nevoie de sprijin social pot solicita asistență de la municipalitate. Pentru o persoană cu dizabilitate aflată într-o relație violentă, acest lucru este relevant deoarece ieșirea din abuz depinde adesea și de accesul la sprijin la domiciliu, adaptări, transport, locuire sau alte forme de suport practic, nu doar de intervenția poliției. Cu alte cuvinte, protecția nu poate fi gândită separat de autonomia funcțională a victimei.
La nivel european, concluzia este tot mai clară: violența domestică împotriva persoanelor cu dizabilități nu este un subcapitol marginal al politicilor anti-violență, ci un test al calității întregului sistem public. Dacă serviciile de urgență, adăposturile, liniile de sprijin, instanțele, serviciile sociale și sistemul medical nu sunt accesibile, atunci protecția rămâne mai degrabă teoretică pentru o parte dintre victime. FRA, EIGE, Consiliul Europei și instituțiile publice din state precum Regatul Unit converg în aceeași direcție: riscul este mai mare, barierele sunt mai multe, iar răspunsul trebuie proiectat explicit pentru această intersecție dintre violență și dizabilitate.
Această perspectivă schimbă și modul în care ar trebui construite politicile publice. Nu este suficient să existe servicii pentru victime și, separat, politici pentru dizabilitate. Este nevoie de servicii anti-violență care să fie accesibile din start și de politici de dizabilitate care să recunoască explicit riscul de abuz în relații de dependență. Fără această integrare, multe victime rămân invizibile exact în sistemele create pentru a le proteja.